Hiperrealismul – limita dintre realitate si arta

Dincolo de linii și umbre, viața noastră se desfășoară în imagini succesive, ochiul percepe mișcare în accelerarea de la un cadru la celălalt, iar cursivitatea dă sens acțiunilor noastre. Mintea artistului, scăpată dintre liniile moderniste și halucinațiile suprarealiste, încearcă să se ancoreze din nou în real, în ceea ce vede și ceea ce simte ca percepție nemijlocită a realității. Iar când încearcă să exprime această realitate imediată, ia naștere hiperrealismul, imaginea cernută prin sufletul pictorului, trecută prin penel și redată cât mai exact.

 

Hiperrealismul se joacă la limita dintre realitate și artă. Privită de la distanță, pictura hiperrealistă înșeală ochiul până într-acolo încât admiratorul are dificultăți în a-și da seama dacă are în față un tablou sau o fotografie. Până la urmă, acest curent ține de artă sau este unul mai tehnicist?  Înainte de hiperrealism a existat fotorealismul, tendința de a reda imagini cât mai exact, indiferent de subiectul studiului. Fotorealismul era tehnic, ținea de abilitatea pictorului de a imortaliza un moment, de a bloca în timp ceea ce era în fața sa. Cu cât păstra mai bine lumini și umbre, sclipiri, contraste, reflexii, linii fine, cu atât rezultatul muncii era mai aproape de adevăr iar artistul mai apreciat. Hiperrealismul, însă, merge mai departe și încearcă să captureze cu exactitate emoția, acea mică tresărire a feței pe care o scapi inconștient, acel spasm muscular ce face diferența între minciună și sinceritate, între ură și acceptare, între bucurie și tristețe. Pentru hiperrealiști, emoția este momentul ce trebuie să dăinuie, arta lor este empatia față de subiect, este portalul prin care simți și te apropii, fără intermediar, de cel reprezentat, este fereastra spre cel ca tine. Nu de puține ori, acest stil merge spre expunerea fără remușcări a unor regimuri totalitariste sau a unor imagini cu puternic impact social, până într-acolo încât rezultatul confruntă privitorul cu propriul dublu standard.

 

Stilul hiperrealist se concentrează mai mult pe detalii și pe subiect. Nu sunt simple interpretări ale unei fotografii, ci au elemente subtile care creează o iluzie a realității ce nu poate fi distinsă de către ochiul omenesc. „Furând” din fotografie aberații cromatice, fractalizare, profunzime de câmp sau diferențe de focalizare (efectul Bokeh), hiperrealiștii exploatează originea digitală a inspirației lor. Nu de puține ori, însăși pictura realizată de aceștia este una complet digitală, creată pe calculator însă care arată a fotografie.

 

Printre hiperrealiștii care oferă o perspectivă socială puternică în arta lor se numără Denis Peterson și Gottfried Helnwein, pe când Sebastian Krüger se concentrează spre portrete de actori și artiști.

Lasa un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.